Puțin despre shaming

De mulți ani, mamele au parte de o examinare minuțioasă a modului în care aleg/reușesc să-și crească copiii. Societatea e cu ochii pe noi în fiecare instanță a vieții de mamă. Nimic nu rămâne neanalizat: nașterea, alăptarea, alimentația, ritmul de dezvoltare, activitățile, jucăriile, alegerea grădiniței, vestimentația, forma fizică, etc. Toate devin posibile motive de vinovăție și inadecvare pentru mame.

În era internetului e din ce în ce mai greu să te ascunzi de shaming-ul public, doar că aici, granița este mai fină și poate fi definită de marketing. De la cărți despre cum să-ți îmbunătățești stilul de parenting, bloguri, influenceri, workshopuri ce învață noii părinți tehnici de parenting mai mult sau mai puțin validate științific, toate ocupă piața vastă a părinților obosiți, vulnerabili care nu se simt #destul.

2/3 din 500 de mame implicate într-un studiu inițiat de Michigan Medicine’s C.S. Mott Children’s Hospital, s-au simțit judecate de alte mame. E ușor să cădem în capcana shamingului: fie că povestim despre conexiunea idilică din timpul alăptării unei mame care resimte alăptarea ca pe un eșec, fie că ne lăudăm cu ritmul accelerat de dezvoltare al copilului, toate am stârnit sentimente de inadecvare în alte mame, fără să ne dorim asta. Pe de altă parte, o contraofensivă la adresa mamelor care judecă alegerile altor mame este în sine o perpetuare a agresivității.

Dar nu despre aceste moduri de shaming aș vrea să vorbim, ci despre unul poate paradoxal: shamingul personal. El ar putea arăta astfel:

Monologul toxic interior. Dintre toate mamele care ar putea să-ți critice stilul de parenting, poate cel mai mare critic ești chiar tu. Obosită și deprivată de cele mai elementare nevoi, poate modul în care îți judeci capacitățile de părinte nu este cel mai prietenos sau obiectiv.

Te pui pe ultimul plan. Am fost crescute de o generație de mame pentru care sacrificiul personal a fost cea mai la îndemână validare ca părinte. De cele mai multe ori nu am avut acces la altfel de modele și iată, a devenit pentru noi un modus operandi. Înghiți compulsiv din picioare resturi de la masa de prânz a copilului? Și eu o fac. De multe ori din lipsă de timp, dar de cele mai multe ori din obișnuință.

Te învinovățești pentru ritmul de dezvoltare al copilului. Poate dacă făceai mai multe activități creative cu el, era mai imaginativ. Sigur ai mai auzit că „fiecare copil are ritmul lui de dezvoltare”, dar de multe ori asta nu ne liniștește vinovăția că puteam face mai mult și/sau mai bine.

Teama că ”îmi traumatizez copilul”. Avem zile mai bune sau mai proaste, nu? Nu toate zilele arată ca un câmp de război, așa cum nu toate zilele arată ca o postare pe Instagram. Simplul fapt că îți pui această problemă îmi spune că faci eforturi să fii un părinte cât poți de bun.

Și atunci cum devenim mai prietenoase cu noi înșine? Poate vorbind cu sinceritate despre greutățile vieții de mamă, poate renunțând la control și delegând din taskuri, cine știe? Poate renunțând să tindem către imaginea de „supermom”, orice ar însemna asta pentru fiecare. Nu există perfecțiune în viața de părinte, dar există #destuldebun.




67 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate