Inner chatter



Deschid un articol despre „cum să-ți faci timp pentru tine ca mamă”. Îl citesc. Nimic din ceea ce nu mă gândisem și eu că aș putea face. Privind retroactiv prin lentila mamei anxioase de atunci și de acum, parcă articolul implică faptul că aș putea să-mi gestionez timpul mai bine. Problema nu este că nu îl aveam. Deși puțin, el exista. Problema reală este ce-mi spuneam în cap despre timp și despre mine atunci când îl aveam.

În sensul ăsta, îmi amintesc câteva scenarii care acum parcă par mai amuzante decât atunci:

1. Treburile astea nu se fac singure!!! Printr-un complex de împrejurări fericite sunt singură acasă. Am două ore în față de ceea ce mă aștept să fie „me time”. Mă uit în jur și se înfățișează imensul „to do list” din zilele precedente, toate răvășite pe jos, pe sus, prin toate camerele. În mare grabă mă apuc de toate deodată, în ideea că sigur mai rămâne la final jumătate de oră de „me time”. Aaaand...it’s gone. Cu lista bifată pe jumătate, se aude interfonul. They are back!

2. Serenity now! Același complex de împrejurări fericite, aceleași două ore, aceeași mamă anxioasă. Mă așez pe canapea, dau drumul la Netfilx, scroll, scroll. Intervine monologul meu interior: „Ai doar două ore, așa ai ales să le petreci? Cine știe când vei mai avea altele două? Nu crezi că ar trebui să faci ceva cu sens?” Some bad TV later, sună interfonul. Iar n-a fost să fie!

3. Ok, inner chatter, you win! De data asta decid să nu fac efectiv nimic; să accept că sunt zile în care dialogul meu interior nu tace, că vinovăția că m-aș putea simți bine și fără copil se instalează oricum. Găsesc hainele lui de joacă, le miros și mă bucur că-mi e dor.



9 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate